„Iubiţi muzica?” Tânăra înaltă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochie lungă, înflorată, mă fixează cu ochi mari, albaştri. Interogaţia scurtă, clară, fără echivoc, umple spaţiul dintre noi şi cere un răspuns rapid. Îngaim un răspuns neconvingător: „...că Festivalul..., că Barenboim..., că Franz Welser-Möst, pe care l-am ascultat acum doi ani..., că bucuria...”
E seara de deschidere a Festivalului George Enescu, în Sala mare a Palatului e lume câtă frunză şi iarbă, iar Luiza, cea care mă chestionează, a intrat la spectacol, impreuna cu Anca si Victoria, prin mijlocirea unui domn; nu par să-l fi cunoscut dinainte, pentru că-l urmăresc cu privirea printre invitaţi: „Uite-l pe domnul nostru... Poate se uită după noi, să ne ofere şi un scaun”. Pufnesc în râs şi vorbesc între ele: „Dar era o doamnă foarte bine aranjată, care plătise cuiva 2 milioane să intre şi care era foarte nedumerită apoi: «Şi-acum? Am dat 2 milioane şi stau în picioare?»”. Cele trei se amuză; şi m-amuz şi eu de râsul lor.
Rezemăm împreună un perete pluşat, de un maroniu îndoielnic, din stânga scenei; nici gând să identificăm un scaun gol; iar Luiza ţine să-mi explice intrarea „frauduloasă”: „Nu locuim în ţară eu şi soţul; dar suntem în România în perioada asta. Soţul cântă într-o orchestră simfonică, Ancuţa, cumnata, e violistă, iar eu cânt la nai. Noi trăim din muzică”. Zâmbeşte şi completează: „Sufleteşte”. Nu care cumva să înţeleg anapoda. Şi-abia apoi motivul, unul categoric: „Am venit pentru Radu Lupu”. Pianistul de origine română deschide Festivalul – alături de Staatskapelle Berlin şi de dirijorul Daniel Barenboim – şi cântă rar, foarte rar, în România. „Nu l-am ascultat până acum decât în înregistrări însă cunosc oameni care l-au ascultat şi care spun că i-a marcat pe viaţă”. Se simte bucuria în vocea Luizei; şi nerăbdarea; şi amândouă sunt contagioase.
Rezemăm împreună un perete pluşat, de un maroniu îndoielnic, din stânga scenei; nici gând să identificăm un scaun gol; iar Luiza ţine să-mi explice intrarea „frauduloasă”: „Nu locuim în ţară eu şi soţul; dar suntem în România în perioada asta. Soţul cântă într-o orchestră simfonică, Ancuţa, cumnata, e violistă, iar eu cânt la nai. Noi trăim din muzică”. Zâmbeşte şi completează: „Sufleteşte”. Nu care cumva să înţeleg anapoda. Şi-abia apoi motivul, unul categoric: „Am venit pentru Radu Lupu”. Pianistul de origine română deschide Festivalul – alături de Staatskapelle Berlin şi de dirijorul Daniel Barenboim – şi cântă rar, foarte rar, în România. „Nu l-am ascultat până acum decât în înregistrări însă cunosc oameni care l-au ascultat şi care spun că i-a marcat pe viaţă”. Se simte bucuria în vocea Luizei; şi nerăbdarea; şi amândouă sunt contagioase.
Foto: Andrei Gîndac
La finalul Rapsodiei a II-a în Re major a lui Enescu – ce minunată deschidere de Festival – dirijorul Daniel Barenboim se apleacă peste primul rând de spectactori; dă senzaţia c-ar vrea să le împărtăşească un secret. În schimb, rosteşte clar şi răspicat, în limba română: „Festivalul Enescu, în veci!”. Luiza nu se poate abţine: „Aha! Deci ştie şi el...”. Mirarea mea cere explicaţii: „Ştie şi el că au fost discuţii să nu se mai ţină Festivalul...”. Mă mir, de altfel, şi că domnul ministru al Culturii nu s-a împiedicat de vreun fir la câtă lume o fi întrebat în timpul intervenţiei sale: „Acesta nu e ministrul care a zis că Festivalul costă cât un kilometru de autostradă...?!” Luiza nu-l iartă: „A fost o declaraţie cu totul lipsită de tact. Cum să compari una cu alta?”
Un val de aplauze întâmpină intrarea lui Radu Lupu pentru Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră al lui Beethoven; în haină neagră, sobră, părând că se ascunde în spatele unei bărbi alb-argintii, cu o figură pe care nu se citeşte nimic – nimic altceva decât linişte – artistul se aşază la pian; şi, pentru câteva clipe, sala, toată sala, pare că nu mai respiră. Sunete pline, rotunde, ascultate într-o tăcere de biserică – şi, la final, vacarmul. Bucuria. Emoţia. Entuziasmul. Lovituri ritmice de palme, nerăbdătoare, fericite, vesele că uite, în sfârşit, după atâta vreme, Radu Lupu concertează în ţară; fie şi în Sala asta a Palatului, fostă sală a congreselor comuniste, cu acustică „de conservă”, aşa cum a punctat, serios şi la obiect, dirijorul Cristian Mandeal. A fost, într-adevăr, un triumf prezenţa lui Radu Lupu în prima seară a Festivalului. Şi cel mai bucuros a părut chiar Barenboim, care l-a împins pe pianist în faţă în câteva rânduri, fie şi fără voia lui; şi care a zâmbit, un zâmbet mare, bucuros, şi a lovit îndelung pianul cu bagheta.
Foto: Andrei Gîndac
Abia după ieşirea din scenă a lui Radu Lupu a fost publicul atent la tehnica dirijorală a lui Barenboim – care a condus Capela de Stat din Berlin cu gesturi ba autoritare, ba molatice, tandre, de parc-ar fi mângâiat clapele unui pian imaginar. Trebuie să-l fi văzut vreodată pe Daniel Barenboim într-o fotografie, dacă nu într-un concert: mult, mult aplecat pe spate, alcătuind un arc de cerc aproape, cu braţele şi bagheta ridicate deasupra capului, asemenea unui matador gata să dea lovitura finală, estocada. Un Barenboim ca o furtună, când partitura o cere; care pufneşte, respiră cu putere, ca să-şi îndrume orchestra. Şi care, la final, cu „Valsul trist” al lui Sibelius, la bis, a ridicat sala în picioare; şi ce frumoasă e o sală care aplaudă în picioare! Barenboim a fost, la rândul său, entuziasmat: a bătut cu bagheta în boxele de la baza scenei, a făcut gesturi de învingător, a luat trandafirii albi şi i-a împărţit cu generozitate doamnelor din orchestră...
Foto: Andrei Gîndac
La Ateneu, în „loja de preşedinţi”, ascultându-l pe Carpenter. Cameron Carpenter
La 22.27 pe ceas se sfârşeşte cel de-al doilea bis al Capelei de Stat din Berlin, conduse de Daniel Barenboim. Iar noi – eu şi Adina, prietena dragă cu care împart bucuria Festivalului – ieşim în viteză din Sala Palatului şi alergăm spre Ateneu, unde trebuie să înceapă recitalul lui Cameron Carpenter. Un organist american nonconformist, de vârsta noastră; conveniserăm deja că nu trebuie ratat. Cu limba de-un cot, intrăm în sală şi ne aşezăm pe nişte trepte. Ne încurajăm: Ce bine! N-am întârziat decât trei minute. După miezul nopţii, la finalul show-ului lui Carpenter, ne va părea rău pentru fiecare secundă pierdută.
Foto: Andrei Gîndac
Înainte de orice, îmi recunosc ignoranţa: n-aveam habar de existenţa unui Cameron Carpenter pe faţa pământului înainte de debutul Festivalului Enescu. Adina m-a făcut atentă: „E un tip care cântă la orgă; şi cântă altfel decât restul. A învăţat să danseze step în copilărie, a studiat la Juilliard... Ah, şi în ziarul Festivalului e fotografiat purtând nişte pantofi roşii, ca de flamenco. E musai să-l vedem”. Aşa că, da, ne-am dus – şi, după câteva minute petrecute pe trepte, ne-am aşezat în loja oficială a sălii mari a Ateneului, „loja de preşedinţi”. Erau nişte locuri libere, că invitaţii de onoare au decis, poate, să sară peste recitalul de la miezul nopţii. Mare greşeală, Cameron Carpenter a fost fabulos! Aş zice chiar c-a fost piesa de rezistenţă a Festivalului, însă mi-e teamă că exagerez. În tot cazul, nici că se putea încheiere mai potrivită a primei zile din festival. Artistul american a făcut spectacol în faţa unei săli care l-a ascultat uimită până peste poate. A fost ca un păianjen, cum l-a numit Adina, ca o caracatiţă; cu picioarele mişcându-se într-un ritm nebunesc pe pedalierul consolei orgii de la Ateneu; asta şi graţie anilor în care Cameron a studiat step-ul; dar şi graţie sălii de forţă (Carpenter declara la un moment dat: „Trebuie să mă menţin în formă pentru a produce astfel de interpretări”). Iar dute-vino-ul picioarelor sale pe pedalier s-a văzut de la distanţă – căci partea din spate a pantofilor era împodobită cu ştrasuri (un artist care ştie să-şi vândă „marfa”...)
Foto: Andrei Gîndac
Asemenea unui star rock, artistul american, cu tunsoare ciudată şi costum fistichiu, a umplut scena cu sunete. Iar eu m-am bucurat teribil să-l ascult cântând la orga Ateneului Român; o orgă frumoasă, cu sunet extraordinar, o sinteză între romantic şi baroc, construită în Germania, în 1939, în atelierul lui Oscar Walcker, chiar la iniţiativa lui George Enescu; şi instalată în acelaşi an 1939 la Ateneul Român de muncitori nemţi de la fabrica Walcker – muncitori fericiţi că se află aici, la Bucureşti, instalând o orgă, şi nu în Germania, unde începuse deja cel de-Al Doilea Război Mondial. „În vremuri ca acestea, până şi orgile devin baricade”, a scris unul dintre ei pe o bucată de hârtie; iar peticul de hârtie a traversat timpurile.
Aproape şaptezeci de ani mai târziu, în 2007, strănepotul lui Oscar Walcker, Gerhard Walcker-Mayer, a restaurat orga – şi am asistat şi eu, cu bucurie, la câteva ore din procesul de restaurare. Şi, dacă vreţi să ştiţi, am şi urcat, pe o scăriţă îngustă din lemn, chiar în interiorul orgii. Era loc berechet: miile de tuburi, în jur de 4.000, fuseseră demontate şi stăteau cuminţi pe holul circular de la subsolul Ateneului. Gerhard Walcker lucra atunci la sistemul de alimentare cu aer: bucăţi albe de piele urmau să fie folosite la repararea burdufurilor orgii – prilej pentru ca neamţul înalt şi grizonat să puncteze, mai în glumă, mai în serios: „Uite oaia! Avem cam 30 de oi într-o orgă”. „Din fericire, sunetul orgii nu seamănă cu behăitul”, am zis – şi am râs amândoi. Iar eu am rămas ataşată cumva de orga asta minunată de la Ateneul Român, singura orgă de concert de mari dimensiuni construită de Oscar Walcker, care s-a păstrat în întregime până în zilele noastre.
Acum, în 2013, într-o noapte de început de septembrie, un american a intrat în istoria a orgii Ateneului cântând altceva; cu totul altceva; şi a fost pentru mine dovada că orga poate fi un instrument simpatic şi jucăuş, nu doar grav şi solemn, inspirând aer de biserică. Să ne înţelegem, însă: n-a fost o orgă ca de nuntă, o orgă care-ţi răsună în urechi până dimineaţa, iar la sfârşitul nunţii, după atâta zgomot haotic, îţi doreşti să mori. Nu. Orga lui Carpenter e ceva ce n-aţi mai auzit – cu-atât mai mult cu cât, la final, după un Preludiu din Suita nr. 1 pentru violoncel de Bach, transcris pentru orgă de american, după o sonată de Mozart şi un studiu pentru pian de Chopin, organistul a prezentat şi o compoziţie proprie: fragmente din „Scene ştiinţifico-fantastice”. A ţinut să spună că e vorba de nişte improvizaţii, dar nu de unele realizate „on the spot”, ci organizate, ca să nu pară „un complet idiot din punct de vedere muzical”. Vă mai spun atât despre Carpenter: cine a stat până la bisurile de după miezul nopţii a fost un om fericit. Cum fericit a fost şi cel care, la 12.45, a primit, pe programul concertului, o semnătură mare, rotundă, cu litere frumos caligrafiate.
Foto: Andrei Gîndac
Foto: Adina Scorţescu
Răspunsul
După o seară doldora de emoţii, înainte să adorm mă gândesc la întrebarea Luizei; întrebarea aia scurtă şi la obiect, la care n-am oferit un răspuns convingător: „Iubiţi muzica?”. Bine punctat: iubesc sau nu muzica? În ce relaţie sunt eu cu muzica clasică? De ce mă duc la Enescu? La o adică, în copilăria mea n-am studiat niciun instrument, iar de la orele de muzică din şcoala generală n-am amintiri prea multe; sau prea plăcute. Ceva ureche muzicală aş avea, dar voce deloc – aşa că orele astea au fost un chin; iar emoţiile mele cântând cu voce tremurată „Ană Lugojană” sau „Trei păstori se întâlniră” sunt ascunse bine într-o cutiuţă de care nu prea vreau să-mi amintesc. Şi-atunci: iubesc muzica? La drept vorbind, la întrebarea asta nu se poate răspunde aşa simplu, cu da sau cu nu. Un meloman autentic ar putea, dar eu nu pot. Aşa că, dragă fată frumoasă şi înaltă, în rochie lungă, înflorată, cu ochii mari şi albaştri, iată răspunsul meu extins, fie el şi întârziat:
Adevărul e că a mea cultură muzicală e alcătuită din însăilări; din bucăţi, frânturi, piese disparate de Beethoven, Mozart, Rimski-Korsakov, Verdi, Ceaikovski, Scriabin, Stravinski, Saint-Saëns, Leoncavallo, Paganini, Mahler, Puccini, Bach... – atât cât am ascultat de-a lungul anilor în competiţiile de patinaj artistic. Vin, aşadar, către muzica clasică dinspre sport, dinspre patinaj – căci la patinaj am ascultat prima dată fragmente din Turandot sau Aida, din Simfonia nr. V a lui Gustav Mahler sau din Pasărea de foc de Stravinski. Dacă închid ochii, îmi amintesc şi acum, secundă cu secundă, programul pe muzică din Tosca al rusului Evgheni Pluşenko, Bolero-ul avangardist, senzual şi îndrăzneţ al Carolinei Kostner, programul liber, pe muzică din Carmen, al canadienilor Tessa Virtue şi Scott Moir; dar şi paşii de balerină ai japonezei Mao Asada pe frânturi din Lacul lebedelor; dar îmi amintesc şi Traviata lui Stephane Lambiel, şi Concertul pentru pian nr. 2 de Rachmaninoff, pe care a patinat Daisuke Takahashi la Jocurile Olimpice de iarnă de la Torino, 2006. E în amintirile şi în emoţiile mele un ghiveci de muzică clasică, de fragmente cunoscute şi mai puţin cunoscute, dar un ghiveci care îmi place teribil. Şi care, ce bucurie, mă împinge din când în când la câte un concert şi, din doi în doi ani, la Festivalul Enescu. Aşa că, da, Luiza dragă, pare-se că iubesc muzica – chiar dacă mi-a luat mai mult de o saptamana să-ţi răspund.
