Cum am petrecut meciul lor, finala noastra

Foto: Aurel Rapa

Sa va povestesc: am plecat de-acasa in cautare de spanioli. Da, da, spaniolii astia multi pe care-i vedeti in fotografia de mai sus (multumim domnului Rapa pentru un super-instantaneu). Ma gandeam: sunt multi, n-or avea toti bilet, o sa vada meciul in fan-zone-ul de la Constitutiei sau in cel de la Hilton (ma rog, acolo n-au mai fost ecrane, dar asta e alta discutie).

Ajungem in Constitutiei, eu si Marius. Presa cat cuprinde, fotoreporteri, cameramani... toata lumea in cautare de suporteri dungati, care sa traiasca bucuria/tristetea meciului. Ia-i pe suporteri de unde nu-s. Intrasera in pamant. Piata Constitutiei era plina ochi de romanasi. Dezamagire maxima: eu voiam sa vad meciul cu ei, sa ma bucur cu ei si, cand colo, ei toti aveau bilet si erau pe stadion. Iar eu, fir-ar sa fie, eram la Revelion. Eu si toata Rahova. In fine, nu ma intelegeti gresit: nu era chiar ca la Revelion, dar in genul ala: galagie, dans, bere, mici, o mare discoteca. Iar eu venisem la meci. La marele meci. La meciul lor, finala noastra. Chiar ca a noastra, ca nici picior de dungat alb-rosu nu era in Constitutiei.

Dap. Am stat, ce era sa fac. Marius avea sarcini clare: Piata Constitutiei scria pe el. Falcao reuseste golul ala in minutul 7 - jos palaria, jos toate palariile - si piata sare in sus. De oftica. Toata lumea tine cu Bilbao. La golul 2 - idem. Baietii lui Bielsa se lupta, dar fara folos. Baietii, ca sunt niste baieti; foarte tineri, foarte blonzi, foarte basci; zici ca nu-s deloc spanioli. Rezultatul il stiti, nu va bat la cap. Dar va spun altceva: n-am vazut in viata mea atata tristete ca la finalul partidei asteia. Cum mai plangeau baiatasii aia intinsi pe gazon - asta nu se poate uita; si cred ca asta e imaginea finalei care va ramane in mintea mea. Feţele bascilor, intr-un plans care nu se mai termina. 

La plecare, piata arata ca dupa o lupta; sute de cutii de bere, strivite cu varful piciorului si adunate in pungi mari, de plastic sau de rafie, de profesionisti ai finalurilor de evenimente; ca erau multi, strangaretii astia; si aveau o dexteritate care nu se poate descrie; trebuie vazuta cu ochiul. N-am stat pana la finalul operatiunii "strangerea cutiilor de bere, in prealabil turtite", dar pun pariu c-a fost rapida.

Fuga-fuga in Centrul Vechi; ca vin suporterii dungati si eu nu-i vad; ture incolo si incoace, terase doldora (dar tot de romanasi), fete in tanga, cu picioare cremuite si sclipicioase, dansand in vitrine. Galagie. Steaguri de vanzare. Spaniolii nu-s; n-au venit de la stadion. Luam o gura de aer si iesim la bulevard. La bulivar, birjar; si jucam la Loto. Da, dom'le, jucam la Loto la 12 noaptea; alegem numere din bol sau din minte si radem isteric, asteptand spanioli. Eu, ca eram curioasa. Marius, ca era in exercitiul functiunii. Ne (re)intalnim cu Adrian, si el in cautare de "dungati", ba prin Centrul Vechi, ba pe la fan-zone-ul lui Atletico Madrid din Piaza George Enescu. Ma incurajeaza: "N-au ajuns inca; stai sa vezi ce o sa fie aici; mama-mama. Pai stii cum era la pranz? Beau bere unul langa altul, in picioare, pe mijlocul strazii; atatia erau; acuma n-au ajuns". Exact ca in poza de mai sus. Ma simt bine cu incurajarile astea, asa ca ma pun/ne punem pe asteptat. Vorba vine "ne punem", ca nu ne-am pus nicaieri; am mers intruna prin Centrul Vechi, sa nu ne-apuce somnul. A, da, de asezat m-am asezat totusi la un moment dat: la poalele Lupoaicei, molfaind un covrig cu susan.

Si incep sa vina, cate doi, cate trei, cate cinci, posaci sau euforici. Unii se infunda in restaurante (iar eu ma zgaiesc in geam, de parc-as fi la Gradina Zoologica, si ma gandesc: astia sunt tristi, sunt de la Bilbao), altii canta la cimpoi: astia sunt veseli, sunt madrilenii. "Spectacolul" e confiscat insa (ca, da, s-a incetatenit asta, "they stole the show"; de ce sa nu o folosesc si eu?) de un individ inalt, in iţari si camasa alba, care agita un steag. Tricolor (de ce naiba tricolor? Care e treaba cu tricolorul in toata povestea asta?). Individul agita steagul si striga tare "Romania". Si altii dupa el. Si eu nu ma pot abtine sa nu gandesc: ce-are a face una cu alta? De ce urla asta "Romania"? Si de ce agita steagul? Aloooo, aici nu e vorba despre Romania; e vorba despre ei, despre spanioli; unii au castigat, altii au pierdut; pe unii, lasa-i sa planga; pe unii, lasa-i sa se bucure; de ce naiba strigam noi "Romania"? Zau ca n-am inteles. Cum n-am inteles de ce pe individ il incercuise un lant de jandarmi. Stiti voi, jandarmii nostri cei de toate zilele, broastele testoase; ca nu ma gandesc decat la Testoasele Ninja cand ii vad; dar testoasele erau simpatice... Nu inteleg de ce l-au incercuit; si nu inteleg de ce toata lumea/presa (ca se adunase toata presa sportiva in Centrul Vechi) ii face poze individului cu steagul. Sa va reamintesc ca seara asta nu era despre noi? (si zau ca eu cand vad jandarmi imi vine sa o iau la fuga; ma uit la moacele lor si ma gandesc ca nu e exclus sa iau si eu un pulan pe cocoasa, asa, de distractie...)

In fine. Mai dam o roata, mai vedem niste spanioli, unii veseli, altii tristi (iar eu trebuie sa fac ditamai eforturile sa ma prind care-s unii, care-s altii, ca dungile astea alb-rosii ma incurca rau), mai vedem o domnisoara cu picioare lungi ("craci" suna rau, dar asta e ideea...), alta cu haine cu paiete rosii, fataindu-si fundul intr-o vitrina, mai vedem niste romani disperati care striga dupa unul in tricou verde, cu insemne de Bilbao, ceva cu "Madridul" si asta le-o intoarce in romana (si nu vreau sa va spun ce le zice, ca nu e de bine...), mai fac baietii cate o stire, cu jandarmii, cu dispozitivul, cu cei 4.000 de oameni din Centrul Vechi, mai primesc un mesaj care ma anunta ca m-am vazut la teve (si ma mir ca m-a recunoscut cineva cu ochelari si gluga in cap)... si la un moment dat decidem sa spargem gasca. O ultima escala: Intercontinental. Unde un grup de suporteri, vreo 100, asteapta autocarul cu madrileni. Care vine si el dupa vreo cinci minute. Iar eu, cu gatul iţit, zaresc cupa. Si cupa intra in hotel si gata, hai acasa. Ca s-a terminat Revelionul.

Aceeasi poveste, dintr-o alta perspectiva, o gasiti mai jos :)

• http://www.mediafax.ro/main-story/goana-in-noapte-dupa-o-iluzie-fiesta-spaniola-9612280

Va salut. 

Fabrica de diamante: bine ati venit. 27 martie, Nisa.

Cu voia dumneavoastra, sa ne intoarcem in timp. E 27 martie 2012 si noapte aproape; suntem in patinoarul "Jean Bouin", eu si Ali, si ne ingheata picioarele. Bocna. Dar cui ii pasa? In fata noastra, fete in maiouri repeta sarituri, linii de pasi, piruete... Tessa si Scott palavragesc intr-un colt; si-au incheiat antrenamentul; iar Alissa Czisny e minunata in "La vie in rose". Si rade, Alissa rade; si rade si Elene (Gedevanishvili) vorbind cu Orser. Ashley (Wagner) explica ceva antrenorului. Sunt toate aici, frumoase, ambitioase, talentate. Printre ele, Min-Jeong Kwak, fata care o inlocuieste pe Yu-na si la care nu ma pot abtine sa nu ma uit; ce-i cu ea? o sa creasca (valoric)? n-o sa creasca? E un personaj pe care vreau sa-l urmaresc in anii care vin. 

Poftiti, asadar, in fabrica de diamante, de slefuit diamante, de la etajul 5 al Complexului "Jean Bouin". Aici ne-a placut noua cel mai mult.

Si, da, asa tremurate cum sunt, filmuletele astea n-o sa dispara nicaieri (asta e frustrarea mea maxima, in general); n-o sa dispara pentru ca sunt ale mele. Motiv pentru care ne mai auziti vorbind, pe mine si pe Ali, pe ici, pe colo; da, da, imi asum faptul ca uitasem ca Elene a luat locul 3 la Europene...

Spre (re)aducere aminte, povestea zilei de 27 martie, din care am rupt eu o bucatica, e aici:

• http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2012/03/cm-de-patinaj-de-la-nisa-27-martie.html

Me and Daisuke Takahashi

Mai stiti cum ma dadeam de ceasul mortii pe aici (dar mai ales pe fb) ca n-am si eu o fotografie, umar la umar, cu Daisuke Takahashi, la Nisa? (asa ca m-am pozat ba cu posterele de sustinere a lui Daisuke, ba cu buchetul mare si frumos cu flori, special cumparat din Cours Saleya, in ziua finalei baietilor...). Ei bine, m-am dat de ceasul mortii aiurea: pentru ca Ali, draga mea Ali, a scos din palarie aceasta prea minunata fotografie. Exact. Cu mine si cu Daisuke. Cu creturile mele pe jumatate de ecran; si cu un Daisuke mic, pe gheata; atat de mic, ca-ti vine sa-l incercuiesti cu rosu, ca sa se vada si el. Dar voi, cei care i-ati recunoaste silueta dintr-o mie, stiti ca e el... Ali, te pup cu drag pentru surpriza asta numai buna de Alice in tara Minunilor si Humpty Dumpty :)))

Va inviti sa vedeti poza in marime originala; ca altfel nici nu se putea; trebuia sa va dau o lupa si n-aveam de unde. Povestea asta se intampla pe 27 martie, dimineata devreme, in patinoarul de concurs din Palais des Expositions; la antrenamentele cu muzica... (despre care v-am povestit AICI).

Si, desi in poza de mai jos nu e japonezul, sa stiti ca e totusi; in buchetul cu flori. Un buchet atat de infofolit, ca nu se vede cat e de frumos. Dar va spun eu ca era minunat buchetul pentru aurul lui Daisuke. Ca asta a fost: un buchet pentru aur (dac-ati vazut argint, cumva, la festivitatea de premiere va spun eu c-a fost iluzie optica). Un buchet cu flori rotunde, colorate, vesele, simpatice (bonus, un trandafir alb, de la negutatorul din Cours Saleya) - rasplata pentru un buchet mare de emotii; si ele, tot rotunde, colorate, vesele...

(si, da, acesta este un teaseri pentru posturile care vor mai veni; caci vor mai veni, in ciuda pauzei si-a aparentelor... Nu ma las pana nu finalizam povestea acestor Mondiale, chiar de-mi va lua pana la Craciun sa pun aici poze, filmulete si povesti...)